Wednesday, November 4, 2015

Ganduri de noiembrie din Viena

Moto: Dificultatea este scuza pe care istoria nu o accepta niciodata - Edward R. Murrow  (jurnalist american, 1908-1965)


Este noiembrie 2015.
Afara este soare.
Devine insa cam frig dupa caderea intunericului.
Si la Viena si la Bucuresti.

Cam asa era vremea si in decembrie 1989, cand a sunat marele ceas desteptator de romani. Pe 22 ale lunii, dupa pranz, am primit si eu permisiunea sa pornesc catinel catre centrul orasului, imediat ce am auzit la televizor ca ‚am invins’. Mama s-a dat greu convinsa sa ma lase afara din casa; s-a induplecat totusi cand a vazut ca lumea acum doar sarbatoreste. Am pornit, cu promisiunea ca nu ma voi indeparta de insotitoarea alocata, o doamna trecuta de 70 ani, venita de la Breaza in vizita prin vecini.

Aveam 15 ani...

Ajunse in Piata Victoriei, am vazut masini din care fluturau drapeluri cu gaura la mijloc, in timp ce oamenii strigau ‚Armata e cu NOI’. Pe la Piata Romana citeam pe ziduri ‚A cazut Cizmarul’. Am zabovit putin in dreptul Teatrului Notarra, unde actorii aveau spectacolul lor in balcon, apoi ne-am dus mai departe, pana in Piata Palatului (astazi Piata Revolutiei). Acolo am stat cel mai mult, ascultand mesaje de la balcon, absorbind energie pozitiva din multime si rontaind cate ceva dulce, impartit cu generozitate de participantii preocupati de linistea burtilor tinere si flamande…

Cred ca pe la patru dupa-amiaza, adultul responsabil de langa mine a dat semnalul de pornire catre casa. Am luat-o de data asta pe la Gara de Nord, sa verificam si daca merg trenurile. Din cauza ocolului pe la gara si a faptului ca nu ne grabea nimeni, cred ca am ajuns acasa in jur de 7 seara. Cu un zambet euforic pe fata si fara cea mai mica banuiala ca in urma noastra se declansase un cosmar, exact pe unde petrecusem in timpul zilei.

Am simtit ca ceva e in neregula abia cand am vazut chipul mamei la intrarea in casa. Era groaznic de ingrijorata si a inceput sa ne certe ca am stat pana atunci pe strada. La inceput nu am inteles ce se intampla... apoi am privit televizorul si am vazut. Pe la 10 seara, infofolita in pat, cu ferestrele camuflate de pleduri, am intrebat-o somnoroasa pe mama daca n-ar fi bine totusi sa ma duc si eu pana la televiziune, ca e nevoie de ajutor pe acolo... promit sa am grija de mine… efectul miraculos a fost ca a doua zi dis-de-dimineata eram urcata in tren si expediata la Breaza, impreuna cu insotitoarea de 70-si-ceva-de-ani… preventiv, pana dupa Craciun.

Astazi, privind la rece, stiu ca a fost probabil cel mai responsabil lucru pe care putea sa il faca mama pentru a contracara inconstienta moderata a adolescentei revolutionare care eram. Imi amintesc si acum senzatia aceea euforica, de participant la o mare petrecere populara, care incepuse la fel de luminos si senin precum ziua de 22 decembrie 1989. Multi dintre noi nu aveam nici cea mai mica idee cu privire la carnagiul care se petrecuse in noaptea dinainte si nici un fel de presimtire cu privire la ceea ce urma sa se mai intample.

In general, impactul momentului respectiv asupra mea cam la asta s-a rezumat: intai bucurie, urmata de soc, apoi in sfarsit liniste si … viata a mers mai departe. Simteam chiar ca ma nascusem sub o stea norocoasa, Romania deschizandu-se catre prosperitate si informatie exact la momentul la care urma sa imi aleg si eu drumul in viata...

Multi cunoscuti s-au aventurat in anii imediat urmatori spre tari si chiar continente indepartate, optand destul de devreme pentru un viitor departe de casa. Fie pentru ca nu aveau rabdare sa astepte schimbarea, fie pentru ca nu credeau ca tara noastra va atinge prea curand un nivel de civilizatie comparabil cu cele catre care se indreptau ei.

Pret de 20 ani de la momentul revolutionar, am ramas la vatra. Mai apoi am plecat la randul meu, pentru scurta vreme, sa mai invat si ‚altceva’, sa mai vad si ‚altfel’. M-am intors acasa la chemarea sufletelor celor dragi, iar acum pendulez pur si simplu geografic. Partial pentru ca imi da o stare de echilibru, partial pentru ca distanta imi ofera o perspectiva ceva mai obiectiva asupra lucrurilor. Am prieteni dragi si in ‚diaspora’ si acasa. Si ma intristez de cate ori vad pe forumuri ca cele doua parti se incaiera sau se judeca reciproc. Una peste alta, suntem cu totii romani, am facut alegeri si traim cu consecintele. Si cum multi judeca de pe canapea, diferenta este oricum simbolica...

Una peste alta mi se pare pur si simplu ipocrizie sa nu recunostem progresele care s-au facut in acest rastimp. Mai prin santuri, mai printre hartoape… cert este ca am intrat in NATO, asa ca ne permitem sa mai latram uneori catre Est; am intrat in U.E., asa ca avem unde sa ne cerem la judecata atunci cand sistemul romanesc da rateuri. Avem case si scoli, avem teatre si mall-uri, avem parcuri si spatii de joaca, avem mult mai multe decat cubanezii, sirienii sau tarile africane… de fapt… ah, da! Se putea mult mai bine, tocmai pentru ca suntem in Europa!

Este limpede pentru toti ca daca s-ar fi furat mai putin si nu s-ar fi alunecat atat de abrupt pe panta de decadere morala pe care o masuram oficial abia astazi, am fi putut sa fim ceva mai notabili pe scena geo-politica, intr-o liga mai competitiva decat cea africana. Poate ca pozitia noastra s-ar fi facut auzita prin zgomotul furtunii care trece astazi peste Batranul Continent. Deocamdata insa… suntem doar un factor destabilizator suplimentar…

Revenind insa la aceste zile insorite de noiembrie… se implineste un an de cand romanii au fost mandri ca si-au luat tara inapoi. Imi amintesc ca in seara turului doi de anul trecut, refaceam pe jos aproximativ acelasi traseu ca in 22 decembrie, de data asta singura si foarte curioasa cu privire la ce urmeaza sa se intample. Am inceput din Romana, am trecut pe la Universitate si prin Piata Revolutiei, apoi am luat-o inapoi alene, spre Piata Victoriei. Priveam camioanele acelea de metal, mari si albastre, parcate discret pe stradute laterale de pe traseu, inconjurate de fortele de ordine, tacute si disciplinate, insa in mod evident alerte. Mai aveam cateva minute pana sa ajung la Piata Victoriei cand s-au comunicat rezultatele preliminare, la inchiderea urnelor. Multimea a inceput sa sarbatoreasca iar eu m-am indreptat linistita catre casa, convinsa ca de data asta nimic grav nu o sa se mai intample…

Dintre cei care asteptau rezultatele, fie intr-o piata din Bucuresti, fie pe la vreo sectie de votare din strainatate, putini cred ca isi imaginau ca o sa mai dureze un an pana ce candidatul invins isi va pune efectele personale din biroul de premier intr-o cutie de carton.

Marturisesc ca si eu, sub imperiul entuziasmului de moment, am crezut pentru cateva momente ca vor urma schimbari in lant. Cineva mult mai intelept mi-a deschis ochii a doua zi asupra faptului ca nu avea cum sa se intample asta. Majoritatea parlamentara si institutia prezidentiala urma sa gaseasca o solutie de convietuire, pentru ca opozitia era mult prea slaba si dezorganizata. Nu exista cu adevarat nici o alternativa capabila sa declanseze o schimbare mai profunda la acel moment. Nu numai ca omul avea dreptate… dar din pacate si un an mai tarziu lucrurile au ramas neschimbate din punctul acesta de vedere.

Ceva s-a intamplat totusi din noiembrie 2014 si pana acum. Consecintele anilor de diletantism administrativ, mahalagism politic si decadere morala, au fost lasate sa iasa la suprafata. Nu am sa insist acum asupra dezbaterilor din spatiul public, pentru ca fiecare are propriul punct de vedere. Cu siguranta exista si in acest proces o serie de interese sau nedreptati, insa si ele sunt greu de invocat, pentru ca nimeni in jungla asta nu este fara de pata.

Opinia publica arunca pietre in toate directiile, dar uita sa isi asume responsabilitatea colectiva a nasterii acestor monstri in timp ce dormeam cu totii linistiti sau consumam cu polonicul ‚divertisment’, regizat dupa chipul si asemanarea maximei audiente. Prea putini revoltati incearca sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt cu acesti oameni pe care ii pun astazi la zid. Oare au pornit de pe bancile acelorasi scoli si au petrecut vacantele in taberele de pe acelasi litoral cu noi, pe vremea cand eram cu totii doar niste adolescenti revolutionari?… E important sa intelegem si asta, daca vrem sa evitam in viitor sa cadem in aceleasi capcane in care i-am pierdut pe ei…

Regret cel mai tare ca au murit iarasi oameni… revolta mocnita nu a ajutat la mare lucru, abia cand a izbucnit flacara am fost din nou bagati in seama…

De data asta, din punct de vedere geografic, am privit de la distanta. Insa durerea este mare. M-a durut inclusiv sa vad (inca o data!) un post international de stiri cum a intrat dimineata la ‚breaking news’ cu mesajul ‚Primul ministru roman a demisionat’, in timp ce in coltul din stanga sus a afisat ‚Live / Budapest’… ma doare si ca reporterul cu pricina a afirmat ca demisia de astazi a fost provocata de incendiul dintr-un club de noapte... cam asta au inteles pana acum ei din zbaterea celor de la noi de acasa.

Oricum, asta conteaza mai putin acum... o sa vina vremea sa le explicam si ce s-a intamplat, insa asta cu conditia… sa se si intample cu adevarat. Inainte trebuie sa ne fie in primul rand noua ceva mai clar ce ne dorim!

Personal imi doresc ca de data asta sa nu mai fie vorba doar de linistea mortilor si de pedepsirea vinovatilor pentru tragediile trecutului. Este si asta important insa nu poate fi tot. Daca ar fi asa, am putea sa ne dam cu totii demisia - din capacitatea noastra de membri ai unei societati in putrefactie. Si sa ne relocam catre alte zari, ca e mai simplu. Sper ca de data asta sa intelegem ca avem nevoie de o schimbare pentru cei vii si, mai mult decat atat, pentru cei inca nenascuti, pentru urmasii urmasilor lui Stefan cel Mare – daca va mai aduceti aminte de el…

Iar pentru asta va fi nevoie de implicare, rabdare si consecventa. De responsabilizare la nivel individual, de renuntarea la raspunsul la moda – nu ma intereseaza sa intru in politica, pentru ca e un joc murdar. Daca vom continua pe drumul si cu atitudinea asta, vom ramane sa amestecam la nesfarsit in acelasi … aluat!

Stiu ca e greu. Orice constructor stie ca e mai simplu si mai ieftin sa dai jos o cladire veche si sa ridici ceva nou, de la zero. Este mult mai dificil sa consolidezi, restaurezi si modernizezi ceva existent. Si costa foarte mult…

Un ungur imi spunea in urma cu vreo trei ani ca tatal sau l-a invatat sa nu scoata iarna porcii din cotetul vechi, daca nu e gata cel nou. Sunt convinsa ca orice porcar roman stie si el asta… In plan politic, economic si social, optiunea constructorului cu demolarea nu exista, decat cand alternativa porcarului e pregatita. Vad si ca exista voci care propun eradicarea cancerului de la radacina, fara sa ne spuna ce au de gand sa puna in loc. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a suflecat vreodata manecile sa restructureze vreo organizatie – oricat de mica! Pentru reconstructie este nevoie de competenta, integritate, curaj si de multi, foarte multi OAMENI calificati si de calitate care sa se inhame la asta. Iar toate astea necesita timp, bani si sacrificii personale.

Ne dorim cu totii o schimbare, atat de stafeta cat si de generatie, insa mai inainte trebuie sa intelegem si ca e nevoie de doua pre-selectii umane: una dintre cei aparent compromisi, alta dintre cei aparent neinteresati. Dificil, nu?... si totusi asta nu este o scuza! Mai ales cand speranta este la randul ei mare.

Desi sunt de acord cu multe aspecte punctate de un artist in a sa scrisoare catre liceeni zilele astea, personal nu ma identific cu mesajul general, desi suntem exact de aceeasi varsta: eu nu simt ca ‚noi’, cei de varsta medie, am pierdut! Nu inca, nu razboiul… as zice chiar din contra, ca noi suntem cheia schimbarii, cei care ne amintim suficient de bine trecutul si intelegem suficient de critic prezentul incat sa ii asistam pe cei mai tineri sa slefuiasca abil viitorul - cu bune si cu rele. Liceeni de astazi vor avea cu adevarat o sansa numai daca ne implicam cu totii in urmatorii ani.

Fiecare generatie are rolul si contributia proprie la redefinirea viitorului, chiar daca mai pierde uneori cate o batalie…

Georgina Popescu

1 comment:

  1. Hm... am citit articolul mai demult, dar nu am avut vreme sa raspund, insa gandurile mele sunt aceleasi si azi. :-)
    Faina povestire a unor amintiri... vii de parca ieri s-ar fi intamplat. Amintirile mele sunt f diferite, gandurile de atunci diferite. Aveam 18 ani. Mama ERA speriata. Mama avea alte amintiri vii, ale unui razboi mondial si ale anilor de dupa... Se straduise mult, albise devreme ca sa ne ofere noua, copiilor, viata linistita si absolut fericita pe care a aveam, in ciuda greutatilor de care ei, parintii nostri se loveau si de care erau prea constienti. Preocuparile noastre se rezumau la scoala, prieteni si animale de curte, responsabilitatile zilnice ale unor adolescenti normali si care nu simteau lipsa a nimic, pentru ca aveau parintii aproape... langa ei si sufletul lor.
    Normal ca avantul revolutionar al timpurilor trecute de care vorbesc a apartinut tinerilor care nu aveau nimic de pierdut, aveau pasiunea si posibilitatea de a-si construi, din temelii, un viitor bun, potrivit pentru ei. Cei care aveau deja responsabilitatea unei familii, un serviciu etc nu prea mai aveau timp si nici nu doreau sa riste prea mult. Unii au riscat, nu discut daca pentru binele unei tari sau pentru binele personal... nici nu prea se poate delimita strict.
    Ceea ce vreau insa sa remarc este ca, dupa 25 de ani, parea sa se nasca o revolta care sa duca la schimbari, mari, potrivite pentru noua generatie, ceruta de ea. Nu mai vorbim de revolutie, insa macar o revolta care sa aseze lucrurile acolo unde ar satisface dorintele acestei noi generatii, care urmeaza sa intre in viata cu toata forta si pasiunea pe care o au tinerii la inceput de drum.
    Nimic de pierdut, doar de castigat... avand alaturi de ei pe parinti si bunici, cu experientele lor, care sunt dispusi sa riste pentru ceva mai bun, pentru a-si ajuta practic copiii si nepotii sa aiba un viitor mai... potrivit lor.
    Eu... am familie si copii, am serviciu. M-as aventura sa schimb personal ceva, sa iau niste haturi in maini? Sunt convinsa ca as putea schimba ceva? Cu siguranta ca da, pasi mici pentru a ajunge unde dorim, in cativa ani... Merita sa-mi las prioritatile personale pentru binele general? Am timp ca, intre eforturile mele de a ma descurca onorabil cu restrictiile actuale, sa fac si mai mari eforturi pentru un bine utopic? Nu, dar pot ajuta acesti tineri sa obtina ce au nevoie. Cum? Cu sfaturi, cu actiune "din spate", sprijin. DAR... ce constat? Au iesit in strada in loc sa intre in baruri, au strigat cateva seri, pana guvernul a demisionat... ce se intampla zilele acestea? De ce e liniste pe strada? Acesti tineri revoltati sunt multumiti cu ceea ce avem azi? Asta este ce isi doreau? La nivel international, prea aproape de noi, sunt pericole importante. Cine le gestioneaza, daca noi, ca tara, suntem inca necoordonati, in deriva? Cineva cu adevarat competent ia deciziile potrivite la momentul potrivit? Ma intreb...

    ReplyDelete