Moto: Dificultatea este
scuza pe care istoria nu o accepta niciodata - Edward R. Murrow (jurnalist american, 1908-1965)
Este noiembrie 2015.
Afara este soare.
Devine insa cam frig dupa
caderea intunericului.
Si la Viena si la Bucuresti.
Cam asa era vremea si in decembrie
1989, cand a sunat marele ceas desteptator de romani. Pe 22 ale lunii, dupa
pranz, am primit si eu permisiunea sa pornesc catinel catre centrul orasului, imediat
ce am auzit la televizor ca ‚am invins’. Mama s-a dat greu convinsa sa ma lase afara
din casa; s-a induplecat totusi cand a vazut ca lumea acum doar sarbatoreste.
Am pornit, cu promisiunea ca nu ma voi indeparta de insotitoarea alocata, o doamna
trecuta de 70 ani, venita de la Breaza in vizita prin vecini.
Aveam 15 ani...
Ajunse in Piata Victoriei, am
vazut masini din care fluturau drapeluri cu gaura la mijloc, in timp ce oamenii
strigau ‚Armata e cu NOI’. Pe la Piata Romana citeam pe ziduri ‚A cazut Cizmarul’.
Am zabovit putin in dreptul Teatrului Notarra, unde actorii aveau spectacolul lor
in balcon, apoi ne-am dus mai departe, pana in Piata Palatului (astazi Piata
Revolutiei). Acolo am stat cel mai mult, ascultand mesaje de la balcon, absorbind
energie pozitiva din multime si rontaind cate ceva dulce, impartit cu
generozitate de participantii preocupati de linistea burtilor tinere si
flamande…
Cred ca pe la patru
dupa-amiaza, adultul responsabil de langa mine a dat semnalul de pornire catre
casa. Am luat-o de data asta pe la Gara de Nord, sa verificam si daca merg
trenurile. Din cauza ocolului pe la gara si a faptului ca nu ne grabea nimeni, cred
ca am ajuns acasa in jur de 7 seara. Cu un zambet euforic pe fata si fara cea
mai mica banuiala ca in urma noastra se declansase un cosmar, exact pe unde
petrecusem in timpul zilei.
Am simtit ca ceva e in
neregula abia cand am vazut chipul mamei la intrarea in casa. Era groaznic de
ingrijorata si a inceput sa ne certe ca am stat pana atunci pe strada. La
inceput nu am inteles ce se intampla... apoi am privit televizorul si am vazut.
Pe la 10 seara, infofolita in pat, cu ferestrele camuflate de pleduri, am
intrebat-o somnoroasa pe mama daca n-ar fi bine totusi sa ma duc si eu pana la
televiziune, ca e nevoie de ajutor pe acolo... promit sa am grija de mine…
efectul miraculos a fost ca a doua zi dis-de-dimineata eram urcata in tren si
expediata la Breaza, impreuna cu insotitoarea de 70-si-ceva-de-ani… preventiv,
pana dupa Craciun.
Astazi, privind la rece, stiu
ca a fost probabil cel mai responsabil lucru pe care putea sa il faca mama
pentru a contracara inconstienta moderata a adolescentei revolutionare care
eram. Imi amintesc si acum senzatia aceea euforica, de participant la o mare petrecere
populara, care incepuse la fel de luminos si senin precum ziua de 22 decembrie
1989. Multi dintre noi nu aveam nici cea mai mica idee cu privire la carnagiul
care se petrecuse in noaptea dinainte si nici un fel de presimtire cu privire
la ceea ce urma sa se mai intample.
In general, impactul
momentului respectiv asupra mea cam la asta s-a rezumat: intai bucurie, urmata
de soc, apoi in sfarsit liniste si … viata a mers mai departe. Simteam chiar ca
ma nascusem sub o stea norocoasa, Romania deschizandu-se catre prosperitate si
informatie exact la momentul la care urma sa imi aleg si eu drumul in viata...
Multi cunoscuti s-au
aventurat in anii imediat urmatori spre tari si chiar continente indepartate,
optand destul de devreme pentru un viitor departe de casa. Fie pentru ca nu
aveau rabdare sa astepte schimbarea, fie pentru ca nu credeau ca tara noastra
va atinge prea curand un nivel de civilizatie comparabil cu cele catre care se
indreptau ei.
Pret de 20 ani de la
momentul revolutionar, am ramas la vatra. Mai apoi am plecat la randul meu, pentru
scurta vreme, sa mai invat si ‚altceva’, sa mai vad si ‚altfel’. M-am intors acasa
la chemarea sufletelor celor dragi, iar acum pendulez pur si simplu geografic.
Partial pentru ca imi da o stare de echilibru, partial pentru ca distanta imi ofera
o perspectiva ceva mai obiectiva asupra lucrurilor. Am prieteni dragi si in ‚diaspora’
si acasa. Si ma intristez de cate ori vad pe forumuri ca cele doua parti se
incaiera sau se judeca reciproc. Una peste alta, suntem cu totii romani, am
facut alegeri si traim cu consecintele. Si cum multi judeca de pe canapea,
diferenta este oricum simbolica...
Una peste alta mi se pare
pur si simplu ipocrizie sa nu recunostem progresele care s-au facut in acest
rastimp. Mai prin santuri, mai printre hartoape… cert este ca am intrat in NATO,
asa ca ne permitem sa mai latram uneori catre Est; am intrat in U.E., asa ca avem
unde sa ne cerem la judecata atunci cand sistemul romanesc da rateuri. Avem
case si scoli, avem teatre si mall-uri, avem parcuri si spatii de joaca, avem
mult mai multe decat cubanezii, sirienii sau tarile africane… de fapt… ah, da!
Se putea mult mai bine, tocmai pentru ca suntem in Europa!
Este limpede pentru toti ca
daca s-ar fi furat mai putin si nu s-ar fi alunecat atat de abrupt pe panta de
decadere morala pe care o masuram oficial abia astazi, am fi putut sa fim ceva mai
notabili pe scena geo-politica, intr-o liga mai competitiva decat cea africana.
Poate ca pozitia noastra s-ar fi facut auzita prin zgomotul furtunii care trece
astazi peste Batranul Continent. Deocamdata insa… suntem doar un factor destabilizator
suplimentar…
Revenind insa la aceste zile
insorite de noiembrie… se implineste un an de cand romanii au fost mandri ca
si-au luat tara inapoi. Imi amintesc ca in seara turului doi de anul trecut, refaceam
pe jos aproximativ acelasi traseu ca in 22 decembrie, de data asta singura si
foarte curioasa cu privire la ce urmeaza sa se intample. Am inceput din Romana,
am trecut pe la Universitate si prin Piata Revolutiei, apoi am luat-o inapoi
alene, spre Piata Victoriei. Priveam camioanele acelea de metal, mari si albastre,
parcate discret pe stradute laterale de pe traseu, inconjurate de fortele de
ordine, tacute si disciplinate, insa in mod evident alerte. Mai aveam cateva
minute pana sa ajung la Piata Victoriei cand s-au comunicat rezultatele preliminare,
la inchiderea urnelor. Multimea a inceput sa sarbatoreasca iar eu m-am indreptat
linistita catre casa, convinsa ca de data asta nimic grav nu o sa se mai intample…
Dintre cei care asteptau
rezultatele, fie intr-o piata din Bucuresti, fie pe la vreo sectie de votare din
strainatate, putini cred ca isi imaginau ca o sa mai dureze un an pana ce
candidatul invins isi va pune efectele personale din biroul de premier intr-o
cutie de carton.
Marturisesc ca si eu, sub
imperiul entuziasmului de moment, am crezut pentru cateva momente ca vor urma schimbari
in lant. Cineva mult mai intelept mi-a deschis ochii a doua zi asupra faptului ca
nu avea cum sa se intample asta. Majoritatea parlamentara si institutia
prezidentiala urma sa gaseasca o solutie de convietuire, pentru ca opozitia era
mult prea slaba si dezorganizata. Nu exista cu adevarat nici o alternativa capabila
sa declanseze o schimbare mai profunda la acel moment. Nu numai ca omul avea dreptate…
dar din pacate si un an mai tarziu lucrurile au ramas neschimbate din punctul
acesta de vedere.
Ceva s-a intamplat totusi
din noiembrie 2014 si pana acum. Consecintele anilor de diletantism
administrativ, mahalagism politic si decadere morala, au fost lasate sa iasa la
suprafata. Nu am sa insist acum asupra dezbaterilor din spatiul public, pentru
ca fiecare are propriul punct de vedere. Cu siguranta exista si in acest proces
o serie de interese sau nedreptati, insa si ele sunt greu de invocat, pentru ca
nimeni in jungla asta nu este fara de pata.
Opinia publica arunca pietre
in toate directiile, dar uita sa isi asume responsabilitatea colectiva a nasterii
acestor monstri in timp ce dormeam cu totii linistiti sau consumam cu polonicul
‚divertisment’, regizat dupa chipul si asemanarea maximei audiente. Prea putini
revoltati incearca sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt cu acesti oameni pe
care ii pun astazi la zid. Oare au pornit de pe bancile acelorasi scoli si au
petrecut vacantele in taberele de pe acelasi litoral cu noi, pe vremea cand
eram cu totii doar niste adolescenti revolutionari?… E important sa intelegem
si asta, daca vrem sa evitam in viitor sa cadem in aceleasi capcane in care
i-am pierdut pe ei…
Regret cel mai tare ca au murit
iarasi oameni… revolta mocnita nu a ajutat la mare lucru, abia cand a izbucnit
flacara am fost din nou bagati in seama…
De data asta, din punct de
vedere geografic, am privit de la distanta. Insa durerea este mare. M-a durut
inclusiv sa vad (inca o data!) un post international de stiri cum a intrat
dimineata la ‚breaking news’ cu mesajul ‚Primul ministru roman a demisionat’,
in timp ce in coltul din stanga sus a afisat ‚Live / Budapest’… ma doare si ca
reporterul cu pricina a afirmat ca demisia de astazi a fost provocata de
incendiul dintr-un club de noapte... cam asta au inteles pana acum ei din
zbaterea celor de la noi de acasa.
Oricum, asta conteaza mai
putin acum... o sa vina vremea sa le explicam si ce s-a intamplat, insa asta cu
conditia… sa se si intample cu adevarat. Inainte trebuie sa ne fie in primul
rand noua ceva mai clar ce ne dorim!
Personal imi doresc ca de
data asta sa nu mai fie vorba doar de linistea mortilor si de pedepsirea
vinovatilor pentru tragediile trecutului. Este si asta important insa nu poate
fi tot. Daca ar fi asa, am putea sa ne dam cu totii demisia - din capacitatea
noastra de membri ai unei societati in putrefactie. Si sa ne relocam catre alte
zari, ca e mai simplu. Sper ca de data asta sa intelegem ca avem nevoie de o
schimbare pentru cei vii si, mai mult decat atat, pentru cei inca nenascuti,
pentru urmasii urmasilor lui Stefan cel Mare – daca va mai aduceti aminte de
el…
Iar pentru asta va fi nevoie
de implicare, rabdare si consecventa. De responsabilizare la nivel individual,
de renuntarea la raspunsul la moda – nu ma intereseaza sa intru in politica,
pentru ca e un joc murdar. Daca vom continua pe drumul si cu atitudinea asta, vom
ramane sa amestecam la nesfarsit in acelasi … aluat!
Stiu ca e greu. Orice constructor
stie ca e mai simplu si mai ieftin sa dai jos o cladire veche si sa ridici ceva
nou, de la zero. Este mult mai dificil sa consolidezi, restaurezi si modernizezi
ceva existent. Si costa foarte mult…
Un ungur imi spunea in urma
cu vreo trei ani ca tatal sau l-a invatat sa nu scoata iarna porcii din cotetul
vechi, daca nu e gata cel nou. Sunt convinsa ca orice porcar roman stie si el
asta… In plan politic, economic si social, optiunea constructorului cu
demolarea nu exista, decat cand alternativa porcarului e pregatita. Vad si ca exista
voci care propun eradicarea cancerului de la radacina, fara sa ne spuna ce au
de gand sa puna in loc. Nu cred ca vreunul dintre ei si-a suflecat vreodata
manecile sa restructureze vreo organizatie – oricat de mica! Pentru
reconstructie este nevoie de competenta, integritate, curaj si de multi, foarte
multi OAMENI calificati si de calitate care sa se inhame la asta. Iar toate
astea necesita timp, bani si sacrificii personale.
Ne dorim cu totii o
schimbare, atat de stafeta cat si de generatie, insa mai inainte trebuie sa
intelegem si ca e nevoie de doua pre-selectii umane: una dintre cei aparent
compromisi, alta dintre cei aparent neinteresati. Dificil, nu?... si totusi asta
nu este o scuza! Mai ales cand speranta este la randul ei mare.
Desi sunt de acord cu multe aspecte
punctate de un artist in a sa scrisoare catre liceeni zilele astea, personal nu
ma identific cu mesajul general, desi suntem exact de aceeasi varsta: eu nu
simt ca ‚noi’, cei de varsta medie, am pierdut! Nu inca, nu razboiul… as zice
chiar din contra, ca noi suntem cheia schimbarii, cei care ne amintim suficient
de bine trecutul si intelegem suficient de critic prezentul incat sa ii asistam pe cei mai tineri sa slefuiasca abil viitorul - cu bune si cu rele. Liceeni
de astazi vor avea cu adevarat o sansa numai daca ne implicam cu totii in urmatorii ani.
Fiecare generatie are rolul
si contributia proprie la redefinirea viitorului, chiar daca mai pierde uneori cate
o batalie…
Georgina Popescu
Hm... am citit articolul mai demult, dar nu am avut vreme sa raspund, insa gandurile mele sunt aceleasi si azi. :-)
ReplyDeleteFaina povestire a unor amintiri... vii de parca ieri s-ar fi intamplat. Amintirile mele sunt f diferite, gandurile de atunci diferite. Aveam 18 ani. Mama ERA speriata. Mama avea alte amintiri vii, ale unui razboi mondial si ale anilor de dupa... Se straduise mult, albise devreme ca sa ne ofere noua, copiilor, viata linistita si absolut fericita pe care a aveam, in ciuda greutatilor de care ei, parintii nostri se loveau si de care erau prea constienti. Preocuparile noastre se rezumau la scoala, prieteni si animale de curte, responsabilitatile zilnice ale unor adolescenti normali si care nu simteau lipsa a nimic, pentru ca aveau parintii aproape... langa ei si sufletul lor.
Normal ca avantul revolutionar al timpurilor trecute de care vorbesc a apartinut tinerilor care nu aveau nimic de pierdut, aveau pasiunea si posibilitatea de a-si construi, din temelii, un viitor bun, potrivit pentru ei. Cei care aveau deja responsabilitatea unei familii, un serviciu etc nu prea mai aveau timp si nici nu doreau sa riste prea mult. Unii au riscat, nu discut daca pentru binele unei tari sau pentru binele personal... nici nu prea se poate delimita strict.
Ceea ce vreau insa sa remarc este ca, dupa 25 de ani, parea sa se nasca o revolta care sa duca la schimbari, mari, potrivite pentru noua generatie, ceruta de ea. Nu mai vorbim de revolutie, insa macar o revolta care sa aseze lucrurile acolo unde ar satisface dorintele acestei noi generatii, care urmeaza sa intre in viata cu toata forta si pasiunea pe care o au tinerii la inceput de drum.
Nimic de pierdut, doar de castigat... avand alaturi de ei pe parinti si bunici, cu experientele lor, care sunt dispusi sa riste pentru ceva mai bun, pentru a-si ajuta practic copiii si nepotii sa aiba un viitor mai... potrivit lor.
Eu... am familie si copii, am serviciu. M-as aventura sa schimb personal ceva, sa iau niste haturi in maini? Sunt convinsa ca as putea schimba ceva? Cu siguranta ca da, pasi mici pentru a ajunge unde dorim, in cativa ani... Merita sa-mi las prioritatile personale pentru binele general? Am timp ca, intre eforturile mele de a ma descurca onorabil cu restrictiile actuale, sa fac si mai mari eforturi pentru un bine utopic? Nu, dar pot ajuta acesti tineri sa obtina ce au nevoie. Cum? Cu sfaturi, cu actiune "din spate", sprijin. DAR... ce constat? Au iesit in strada in loc sa intre in baruri, au strigat cateva seri, pana guvernul a demisionat... ce se intampla zilele acestea? De ce e liniste pe strada? Acesti tineri revoltati sunt multumiti cu ceea ce avem azi? Asta este ce isi doreau? La nivel international, prea aproape de noi, sunt pericole importante. Cine le gestioneaza, daca noi, ca tara, suntem inca necoordonati, in deriva? Cineva cu adevarat competent ia deciziile potrivite la momentul potrivit? Ma intreb...