PRIETENIE

Motto: „A iti dezvalui propriile cusururi in fata unui prieten este o dovada de mare incredere; una si mai mare insa este sa le dezvalui pe ale lui.”
Benjamin Franklin


In ultima vreme spun foarte frecvent‚la revedere’, desi am in acelasi timp o senzatie de incertitudine legata de posibilitatea revederii cu cei carora le spun asta. Pentru ca drumurile ma poarta catre diverse destinatii, unde e posibil sa revin insa e la fel de posibil sa nu mai revin. Sau sa nu o fac suficient de curand incat sa pot spera ca voi regasi aceiasi oameni in acelasi loc.

Imi amintesc multe spuse intelepte despre oameni care vin si pleaca in jurul nostru, care ne marcheaza mai mult sau putin destinul, ne modeleaza in anumite directii personalitatea, chiar daca uneori petrecem foarte putin timp in compania lor. Deseori resimtim simpatii sau antipatii cu destul de multa intensitate, care nu depind in mod necesar de durata expunerii fata de persoanele respective.

Unele despartiri ni le dorim si le asteptam ca pe o eliberare, altele ne sperie si ne dor, ajungand sa ne dorim revederea inca inainte de a apuca sa spunem cele doua cuvinte magice – ‚la revedere’. Indiferent ca e vorba de parteneri, de prieteni sau de familie, departarea fizica pur si simplu doare. Si pentru ca sunt o fiinta foarte vizuala, ma gandesc ca exista explicatii pitoresti pentru asta.

As putea spune ca e dovedit empiric ca omul e compus din doua elemente de baza - materie si spirit. Nu am de gand sa explorez posibilitate ca cele doua parti componente sa existe pentru o vreme in stare separata si independent una de cealalta. De asemenea sper ca abordarea mea simplista sa nu genereze polemici cu privire la terminologie printre specialisti (de genul nuantelor intre spirit, suflet, aura, etc –banuiesc ca sunt notiuni foarte diferite, insa recunosc ca nu am investigat chestiunea, asa ca voi folosi o reprezentare la fel de banala ca tabloul pictat de un elev de scoala primara).

Unde vreau sa ajung? La o paralela relativ simpla. Atunci cand se rupe ceva din partea materiala a fiintei noastre, reactia normala si imediata este durerea fizica. Daca cineva ne scoate o masea, ne smulge o unghie, ne da o gaura in ureche sau ne taie un deget - ne cam doare!... Operatiile se fac sub anestezie, insa cand se duce efectul anesteziei, incepem sa resimtim si efectele. Pentru cata vreme? De obicei cam pana ne trece.

Pe de alta parte, cand vorbim de partea spirituala a fiintei noastre, ea pluteste bine-mersi in jurul nostru, se dezvolta atat independent cat si in functie de celelalte fiinte din jur (poate ca e de folos sa recititi si http://georginapp.blogspot.co.at/2011/02/valoarea-sufletului.html ).

Aud deseori despre vampiri energetici, despre compatibilitate si incompatibilitate, despre chimie, atractie si asa mai departe. Pot sa imi imaginez cu usurinta asta si in culori – fel de fel de aure care interactioneaza, se amesteca, sa imbratiseaza sau se iau la pumni. Daca interactiunea e de scurta durata, banuiesc ca se pipaie sau se miros, se ocolesc frumos sau trec una prin alta cu brutalitate sau cu eleganta, se trateaza cu o maiestuoasa indiferenta sau se iau la o copilareasca inghionteala. Daca insa petrec mai mult timp impreuna, e posibil sa inceapa sa se amestece (ca deh, aerul ala colorat din care sunt compuse nu prea are contur, limite, garduri, ziduri de aparare...). In cazul in care ajungem sa iubim alte fiinte, componentele noastre imateriale se amesteca atat de bine incat incep sa se confunde. Iar cand ne indepartam fizic unii de altii, trebuie sa se decida care cu ce culoare se desprinde si se intampla sa isi mai uite parte din pigmentul bunei dispozitii pe la cealalta. Oricum, ca sa scurtez exercitiul de imaginatie, ruperea asta pur si simplu doare. Pana cand? De obicei tot pana se vindeca.

Parerea mea e ca prietenia genereaza legaturi asemanatoare cu cele care apropie membrii unei familii. Nu pun semnul egal intre prieten si amic, pentru ca amicitia o leg mai mult de simpatie, de respect, de simpla placere a companiei cuiva atat la nivel individual, cat si cu o componenta de socializare.

Cand cred ca e cazul sa vorbim atunci de prietenie? Atunci cand nu urmarim nici un scop sau nu gasim nici o ratiune intr-o relatie, alta decat starea de bine pe care o avem langa acea persoana. Atunci cand ajungem sa simtim bucuria, durerea, reprosul sau rugamintea, disperarea sau speranta din sufletul celui (celei) de langa noi fara sa spunem nimic. Atunci cand apropierea fizica nu implica pasiune, precum in cazul iubirii fizice dintre doi parteneri; dar si cand o imbratisare tine loc unei avalanse de ’ce dor mi-a fost de tine! cum iti merge?’. Atunci cand un zambet sau o privire spun mai mult decat o suta de vorbe; dar si cand vorbele curg libere fara cenzura, fara teama de a spune prostii. Atunci cand putem asculta fara sa judecam (prea mult...); dar si cand ne putem spune deschis parerea, fara teama ca vom ramane singuri dupa asta. Atunci cand asteptam cu rabdare revederea cu certitudinea ca, in pofida distantei sau timpului care inca ne desparte, vom regasi aceeasi stare de liniste si confort, indiferent daca impartasim bucurie sau durere.

Cat de usor se gaseste prietenia in stare libera? Nu as sti sa va spun, pentru ca nu stiu sa existe vreun sistem universal de masura care sa ne ajute sa intelegem asta. Stiu insa ca umbla mana in mana cu alte stari sufletesti care leaga partile aparent invizibile ale fiintelor noastre – cum ar fi increderea, confortul, dragostea. Mai stiu ca se poate imbina frumos cu varii forme materiale ale fiintelor din jurul nostru (plante, animale). In cele mai fericite cazuri se gaseste confortabil instalata in relatiile complexe si de durata din viata noastra, pe care reuseste sa le transforme astfel in legaturi cvasi-indestructibile (cu partenerul de viata si cu familia). Poate sa apara brusc sau sa creasca in timp, poate sa se rupa dar uneori poate sa se si refaca - dupa o perioada de convalescenta.

In incheiere, am sa va marturisesc ca de data asta nu am ales un motto inainte de a incepe sa scriu, pentru ca riscam sa ma pierd in clisee; am ales unul abia la final. De asemenea nu am vrut sa caut in dex definitia prieteniei, pentru ca nu am avut chef deloc de abordari stiintifice. Pur si simplu am simtit nevoia sa redau in scris o perceptie personala, vizuala si copilareasca, asa cum o resimt de cate ori strang in brate un prieten drag. Nu stiu cat am reusit, insa am sa inchei cu o certitudine: prietenia este pentru mine una din cele mai importante dovezi ca exista ceva mai presus decat noi toti, ceva care face ca viata sa merite traita.

Si iata ca viata a fost generoasa cu mine – membrii familiei imi sunt prieteni adevarati, iar prietenii adevarati ca si membri de familie.

Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
Georgina

Viața, draga de ea!...

De-ar fi să treacă anii peste mine
Fără să-mi pese de trec rău sau bine
Cred că ar fi păcat… Așa că azi gândesc
Ca’n lunile ce vin altfel să drămuiesc
Ce dăruiesc în jur. Și am să’ncep de mâine
Prin a zâmbi oricui, oricând îmi vine;
Prin a răspunde nonșalant la rău cu bine
Chiar de’oi surprinde pe vreun fieșcine;
Și nu pentru că’i mai presus de mine
Să pedepsesc răul ce’l văd că vine;
Ci pentru că pedeapsa cea mai aspră
E să-i arăt cum că de el nu-mi pasă!
Și am să mai ofer în jur cu drag ceva:
Inima mea, pe tavă, cui o va merita –
Că-i vorbitor sau doar un lătrător de rând,
Tot ce îi cer la schimb e… un bun gând!
Și dacă mă’ntrebați de s-a’ntâmplat ceva,
Vă voi răspunde'atât: viața, draga de ea!...

DUMINICA DE OCTOMBRIE IN VIENA II

(sau ... ‚Toparlanul din Stadtpark’)

Motto: Nu este nimic in neregula cu adolescentul de astazi, care sa nu se rezolve prin trecerea a 20 ani. (Autor Necunoscut, sursa http://www.quotegarden.com/ )

Astazi a fost duminica si, la fel ca in urma cu doi ani, cand am scris primul editorial cu acest titlu, a plouat si a fost frig. De data asta insa nu m-am mai ascuns prin cafenele sau muzee, ci am dormit pana spre pranz, dupa care am iesit sa imi incarc bateriile alaturi de prietene. Simplu si relaxant.

In timp ce ma intorceam spre casa, am vazut un starc pe lacul din Stadtpark. Si pentru ca in ultima vreme am usoare dificultati in a gasi cuvinte in limba romana, am ajuns sa fac niste sinapse destul de haioase... asa ca primul cuvant care mi-a venit in minte vazand acea pasare a fost ‚toparlan’. Am inceput sa mustacesc – iata un toparlan stingher la Viena. Bietul parea oarecum confuz, asa inalt, cenusiu si relativ rupt de realitatea rato-lebedo-porumbelo-cioreasca din jurul sau. Cam ca un baschetbalist croat intr-un lac plin de gimnasti chinezi.

Am inceput sa ma intreb daca nu cumva ‚toparlan’ este si o pasare, nu doar numele mitocanului de rand. Am cautat in dexonline cand am ajuns acasa, insa s-a dovedit ca nu e... In orice caz, ideea de toparlan la Viena mi-a placut si cred ca mi-a fost indusa de conversatia de dupa amiaza cu una din prietenele mele. Se afla oarecum in trecere prin Viena si mi-a adus aminte de socul meu din urma cu ceva anisori (vreo 6 mai exact), cand am descoperit cu stupoare cat de putin respect exista intr-o societate Vest-Europeana de calibru, cum este cea de aici. Cum imi taiau calea cu elan, atat barbati cat si femei, intr-o cursa nebuna catre intaietate absoluta - primul la intrare, la urcarea in tramvai, la casa sau la ghiseu. Fara nici o regula aparenta (sex, varsta, intrare-iesire sau mai stiu eu ce...). Eram imbrancita fara a mi se cere scuze, oamenii treceau prin mine pe strada daca nu ma feream, barbatii nici macar nu se uitau cand imi luam singurica haina de la cuier. Existau si exceptii bineinteles, insa din pacate numai printre persoanele care depaseau binisor 50 ani ... Care de altfel ma si priveau in ochi si imi zambeau cu o oarecare nostalgie, atunci cand vedeau ca ii priveam cu ochi mari si zambitori la schimb.

Constatarile de genul celor de mai sus m-au dus cu gandul la faptul ca emanciparea femeilor s-a tradus mai curand prin eliminarea unor gesturi simbolice din categoria galanteriei decat prin oferirea unor sanse egale in societate. Fenomenul seamana mai curand cu o masculinizare a femeii decat cu pastrarea diferentelor dintre cele doua sexe, in spirit de respect reciproc pentru ceea ce suntem si am putea contribui la dezvoltarea societatii.

Un alt motiv pentru care am ajuns sa ma gandesc la toparlanie la Viena a fost si o vizita recenta in Polonia, unde am retrait o avalansa de senzatii din vremea copilariei si adolescentei. Nu ca as fi crescut pe-acolo, nicidecum! Insa mirosurile, gusturile, bucuria in stare pura si senzatiile pe care le-am trait in ultimele zile mi-au adus aminte de copilarie. De jocurile din Salina de la Slanic, de povestile cu fantome ale unchiului meu, de bunatatile pregatite de mama, bunica si de matusile mele, de curtoazia barbatilor din familie si din jurul familiei noastre.

Mai exact, am participat la un eveniment pregatit la Cracovia, cu mult suflet si entuziasm de colegii polonezi. Iar la despartire, am intins mana catre unul din organizatori in semn de ‚la revedere’, iar el mi-a luat-o si a sarutat-o, spunandu-mi cu un zambet galant „this is the Polish style”. Nici nu mi-am dat seama de cat amar de vreme nu imi mai sarutase mana un barbat. Insa m-a dus cu gandul imediat catre romanescul ‚Sarut Mana’, care pe vremuri era chiar insotit de gestul respectiv. Bineinteles ca o astfel de scena necesita prezenta unui domn si a unei doamne, in acelasi timp si in acelasi loc, ceea ce este mai greu de imaginat in zilele noastre, insa nici pe departe imposibil.

Si uite-asa, am ajuns sa ma gandesc cu nostalgie la vremurile cand barbatii stiau prea bine ca femeile trebuie respectate si alintate in acelasi timp, ca galanteriile sunt parte din nevoile de baza, alaturi de apa si sapun. O usa, un scaun, o haina, o plecaciune... mici gesturi care nu semnifica nici slabiciune nici inegalitate, ci pur si simplu respect si admiratie. Un fel de multumire anticipata pentru ceea ce urmeaza - un zambet, o vorba buna, o privire admirativa fata de cel care face aceste gesturi. Ceva endorfine de ambele parti. Societatea contemporana pare sa ignore din ce in ce mai mult astfel de uzante in numele egalitatii intre sexe, insa mie nu mi se pare catusi de putin o evolutie pozitiva.

Ma gandesc apoi la relativitatea toparlaniei – cum e in Viena fata de Bucuresti de exemplu. Banuiesc ca daca este sa compar comportamentul in trafic, respectul si toleranta, aspecte de calitatea vietii (de la curatenie pana la hotie si nepasare), ar exista argumente de ‚mai rau’ de ambele parti. Nu intru in amanunte, insa pana la urma imi gasesc refugiul in cercul de prieteni si in familie, acolo unde am siguranta ca regasesc curtoazia cu care m-am obisnuit  – atat aici cat si acolo.

Insa in secunda urmatoare imi dau seama ca nu e suficient. Generatiile care cresc acum o sa ne inlocuiasca in cateva decenii. Si se indreapta in aceasta directie neplacuta de care astazi incerc sa ma feresc, inchizandu-ma in cercul confortabil al microcosmosului social din imediata-mi apropiere. Aparent fara legatura directa, ma indrept cu gandul catre dezbaterile despre religie in scoala. Parerea mea este ca ar fi mai bine sa ne indreptam catre ceva care sa nu genereze discriminare, ceva ce pare ca lipseste acum si ar fi prea tarziu sa ii invatam pe copiii nostri abia la adolescenta. O materie despre principii ‚batranesti’. Nu stiu sub ce denumire comuna am putea sa o promovam, insa ar trebui sa cuprinda etica, morala si galanteria. E trist ca ma gandesc sa o includem in scoala, pentru ca de fapt copiii ar trebui sa vina deja inscrisi ‚cu cei sapte ani de acasa’. Insa atunci cand ‚acasa’ s-a transformat intr-un amalgam de bone necalificate, gradinite supraaglomerate, televizor si internet, cred ca e timpul sa ajustam drastic procesul educational. E pacat sa presupunem ca ‚altii’ vor creste copiii astfel incat sa devina oameni.

Toate cele bune!

Georgina