Pretul unei generatii pierdute

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 237 / 19 Februarie 2007
MOTTO: "A fi bine adaptat intr-o societate profund bolnava nu este o dovada de sanatate!" Krishnamurti

Intr-un numar recent al Info Kappa citeam despre "mostenire" - ce lasam in urma noastra, ce primim de la cei care ne-au precedat, cum influentam fiecare in felul nostru generatiile ce (speram ca!) ne vor (mai) urma. Editorialul respectiv m-a lasat cu un dram de tristete si in acelasi timp cu constiinta ca realitatea nu trebuie ocolita, ci infruntata. Trista sau nu, este realitatea noastra contemporana! Ca si in dezalcolizare sau in tratamentul unei boli psihice, primul si cel mai important pas este sa recunosti ca esti alcoolic sau ca ai o problema (nebunul si satul).

Va invit sa deschidem azi inca o cutiuta pandoriana, poate una dintre cele mai mari capcane ale zilelor noastre: individul si problemele lui personale. Mai exact accesibilitatea si complexitatea solutiilor pe care le are la indemana pentru a isi rezolva (sau cel putin "masca") aceste probleme. Cel mai periculos rau este cel deghizat in bine. Ca sa ma explic mai bine am sa incerc o analogie cu industria farmaceutica.

Suntem asaltati zi de zi de reclame pentru medicamente care atenueaza simptomele pentru aproape orice tip de boala. Din crestetul capului si pana la varful degetului mare de la picior, aflam seara de seara ca exista cate un produs care ne poate face sa ne simtim bine aproape "instant" atunci cand avem o problema, si care in plus "este disponibil in farmacii si se elibereaza fara prescriptie medicala". Astazi auzi sau citesti despre el, maine il iei de la farmacie, poimaine te simti deja mai bine. Pentru cat timp?... ce conteaza acum? Cine credeti ca citeste pe prospectele elaborate care insotesc un produs ca trebuie administrat dupa sfatul medicului? Sau (e doar un exemplu!) ca inainte de administrare trebuie eliminata suspiciunea de cancer? Sau ca daca durerea nu dispare dupa x zile esti sfatuit sa te duci totusi la medic? Va spun eu: foarte putini oameni. Nu exista pana acum in nici o reclama avertismentul ca tratarea simptomelor fara a descoperi cauza, poate masca agravarea unei boli pana la stadii cand interventia medicului este tardiva si/sau extrem de invaziva.

Medicii si farmacistii au inceput (in ceasul al 25-lea...) sa ridice voci timide impotriva promovarii in masa a medicamentelor. Poate peste 15-20 ani vom apuca sa traim intr-o lume in care reclama la medicamente va fi interzisa, alaturi de cea la alcool, tutun si junk food. Sau poate nu.

Ca sa revin la punctul de plecare al analogiei, am din ce in ce mai des senzatia ca ceva asemanator se intampla la nivel de individ vs. societate. Fiecare individ se trateaza individual pentru simptome ale unor boli sociale grave. Nu este nimic in neregula la nivel de individ, ba chiar este exceptional ca poti invata sa iti controlezi furia, sa iti depasesti stresul sau sa gasesti o reteta de succes care sa te propulseze in societate. Problema este ca tot mai multe probleme personale tratate individual au aparut de fapt din cauza bolilor agravate la nivel social. Si pe masura ce fiecare isi trateaza "individual" simptomele, toleranta fata de cancerul social creste, tumorile continua sa se dezvolte, poate chiar sa sufere mutatii genetice si in final sa perverteasca "normalitatea" zilelor noastre.

Recunosc ca este frumos, provocator si generator de satisfactii (personale...) sa patrunzi in tainele stiintelor supravietuirii in jungla sociala... Dar cine isi poate asuma astazi responsabilitatea de a diagnostica si de a trata societatea care cauzeaza aceste probleme? Mai mult: cine este calificat sa faca acest lucru? Si cum? Iata niste intrebari la care nu am inca raspuns. Dar sunt sigura ca voi incerca sa caut. Daca vreunul din voi cunoaste raspunsul sau are o idee, va rog nu va fie teama sa il/o impartasiti cu ceilalti.

Nemuritorul "mens sana in corpore sano" (spiritul ar trebui sa fie si el pe undeva pe-acolo, tot "sanatos") trebuie extins putin in jurul nostru. Daca ne dorim copii, nepoti, "urmasi ai urmasilor nostri" care sa aiba parte de o viata sanatoasa, suflet curat si loc sub un soare prietenos, trebuie sa incepem sa ne punem problema sa le asiguram si un "corp social" sanatos. Din punct de vedere al mediului, dar si din punct de vedere al valorilor! Stiu ca este tot mai dificil, in lume in general si in Romania in special! Nu pretind ca tara noastra are probleme mai mari sau mai importante decat restul lumii, nu ma asez in calea globalizarii, ci pur si simplu vreau sa vorbesc despre problemele tarii mele pentru simplul motiv ca este a mea!

Asa ca voi trece peste problemele globale si ma voi opri asupra unei probleme "locale" generate de globalizare. La fel de grava si la fel de actuala - o citim in toate ziarele, dam din cap aprobator si privim pasivi cum ne afecteaza. A fost la inceput de ordinul miilor, apoi zecilor si sutelor de mii, iar in prezent cred ca vorbim de milioane. Este vorba de emigrantii romani.

Ca un bulgare de zapada, problema a crescut - intai a fost o ingrijorare de ordin cantitativ, dupa care a inceput sa capate accente calitative din ce in ce mai grave. Aflam astazi ca exista "profiluri standard de emigranti", unele categorii profesionale sunt pe cale de disparitie in Romania, pentru ca s-au exportat fara contingentare. Circulatia libera este extraordinara pentru individ dar se dovedeste dezastruoasa pentru societate. Nu tarile UE trebuia sa fie ingrijorate, nu ele ar fi trebuit sa strige cel mai tare si sa elaboreze strategii de oprire a valurilor de imigranti. Romania trebuia sa urle de durere in anticiparea efectelor deschiderii granitelor.

Sansa indivizilor s-a transformat incet dar sigur in nesansa natiunii. O cale naturala de evolutie, o Cutie a Pandorei deschisa de predecesorii nostri si de ratiuni mai presus de controlul individului (ba poate chiar al natiunii!). Calculele hartiei sunt dure - intai agricultori, asistente medicale, constructori (nu ne mai cereti, ca nu mai avem nici pentru noi!); incet dar sigur s-a trecut la programatori, bancheri, profesori, medici, cercetatori. Acum exportam oameni politici, pentru ca Parlamentul European are nevoie de noi ("Razi tu razi, Harap Alb, dar nu stii ce te-astepta!"... spune un basm profund romanesc). Omul span ne pandeste profesionistii, ii ademeneste si ii ia la el. Si ei traiesc mai mult sau mai putin fericiti "peste mari si tari", in timp ce familiile lor se mandresc cu ei (baiatul / fata mea s-a realizat, lucreaza "afara" si e foarte apreciat...).

Ce ramane in urma? Cam ce ramane dintr-o vegetatie luxurianta dupa un incendiu de padure. O natiune amputata care trebuie sa performeze peste media tarilor europene daca vrea sa le "ajunga din urma". Numai ca un astfel de obiectiv imi aminteste de fabula cu iepurele si broasca testoasa. Ar trebui sa convingem toti iepurii din Marea U.E. sa se opreasca si sa ne astepte, ca sa ii ajungem si noi din urma - in 10, 20 sau 30 ani! Insa ei nu se lasa opriti fir-ar sa fie! Ba mai fura si know-how-ul broscutei, ii taie vreo trei picioare si ii lasa carapacea, apoi ii cer sa dovedeasca cum ca tot mai poate sa alerge mai repede decat ei!

Paradoxal, nu cred ca putem invinui pe cineva pentru asta. Nivelul meu individual de existenta este solidar cu cei plecati. Nu stiu cum as reactiona daca mi s-ar oferi ceva care sa corespunda exigentelor mele (personale, profesionale si financiare - in ordinea asta!). Poate ca as incerca ceva nou, poate nu. La urma urmei la asta se reduce mecanismul deciziei pe ramura "unde"? Intr-un plan tridimensional definit de oferta alternativa vs. situatie existenta vs. asteptari personale. Ba mai mult, rezistenta omului la schimbare inclina din start balanta in favoarea tarii unde s-a nascut, a crescut, are familie si prieteni.

Prin urmare, oferta externa trebuie sa fie semnificativ mai buna decat cea interna ca sa genereze relocare. Ce inseamna asta? Inseamna ca pe masura ce inaintezi in varsta / cariera (v. si editorialul meu despre libertate - ma gandesc la cea profesionala), vei fi din ce in ce mai greu de convins. Si va fi din ce in ce mai scump pentru "ei" sa te convinga. Tocmai de aceea cei mai multi "alesi" care aleg sa plece sunt tineri - studenti sau absolventi la inceput de cariera, de cele mai multe ori platiti.... cum sunt platiti. Si care reunesc (de obicei cumulativ) cateva criterii de baza: inteligenti, dinamici si dornici de afirmare, de preferinta necasatoriti, dispusi sa munceasca pe bani destul de putini, pana la ore tarzii si cu randament mai bun decat cei de pe piata locala. Si... din cat cunosc eu romanul, un procent ingrijorator de mare pana in 25 ani se califica pe criteriile astea.

Concluzia: suntem pe cale sa pierdem o generatie, poate chiar vreo doua, anume tocmai acea generatie care ne-ar putea ajuta sa depasim cativa iepuri. Ce e de facut? Ca si in medicina... prevenirea este mai sigura si mai ieftina decat tratamentul. Citeam cu bucurie ca se modifica salariul minim pentru cei cu studii superioare - e bine, laudabil dar... oare efortul este bine documentat, noul salariu confera un argument credibil in relatia cu "oferta externa"? Ramane de vazut. Oricum este un semn ca se incearca ceva. Cred insa ca am ajuns in stadiul alcoolicului care trebuie sa recunoasca cum ca are deja o problema, deci prevenirea este putin tardiva si rezolva doar o parte din ea.

E timpul sa ne gandim la un tratament - cum sa ii aducem inapoi (din nou constat cu bucurie ca intre ziua cand am inceput sa scriu pe tema asta si ziua cand am incheiat editorialul incepe sa se miste ceva si pe partea asta - se pune problema instituirii unor "prime de revenire in tara" - deocamdata pentru constructori, e un pas inainte, asteptam rezultatele!). In orice caz, o intoarcere la vatra cu standarde de viata si cunostinte "occidentalizate" ma duce cu gandul la pasoptisti ("studiati prin strainatate", veniti inapoi si, cu spiritul lor progresist, tragand un sut in MS-Dos vremurilor de-atunci, de au aruncat tarisoara romaneasca putintel inainte... suficient cat sa depaseasca vreo 3-4 iepuri in secolul al XIX-lea).

Poate o sa imi spuneti ca nu e singura solutie, mie insa mi se pare cea mai generatoare de valoare adaugata pentru societatea si cultura romaneasca. Nu contest ca putem importa si noi forta de munca din alte tari, mai mult sau mai putin pe modelul "noi muncim nu gandim" (chiar asa, oare de ce nu avem si o "forta de gandire"?... ar trebui sa propunem). Deci o varianta ar fi repopularea tarisoarei cu imigranti (success story in alte culturi, nu spui care!), din cei mai disperati, mai saraci si mai prost platiti decat cei autohtoni. Daca se va putea si mai capabili! Chiar super-dotati daca nu cerem prea mult... iluzie?... posibila realitate?... progres sau compromis?... numai timpul va putea raspunde la intrebarea asta!

Personal... nu imi place sa pariez mereu pe aceeasi latura a monezii. Nici nu vreau (si nici nu cred ca as putea!) sa impun cuiva o opinie. E si bine, e si rau ca ne pleaca tinerii. Albul foarte alb si negrul foarte negru nu au provocat niciodata o dezbatere (nu au generat progres) si de altfel nici nu cred ca se gasesc in natura in stare pura. Deci: chiar daca devin predictibila, ma gandesc din nou ca cea mai buna ar fi calea de mijloc. Sa ne salvam si societatea si o buna parte din tineri (in ce ordine vreti voi). Sa incetam sa mai cautam vinovati (chiar daca am gasi - la ce ne-ar ajuta?), si sa incercam in schimb sa intelegem si sa vedem ce si cum putem schimba. Poate reusim sa aducem si sa lipim la loc macar... vreo doua picioare din broasca!

Hai sa ne intoarcem putin in timp, pe bancile scolii: in Romania de odinioara eram invatati ca familia e celula societatii. In ziua de azi familia a devenit un termen relativ (nu vreau sa polemizez aici desi sunt tentata - dar nu e tema noastra de azi!). Locul "celulei" societatii a fost luat la nivel declarativ de individ (daca o luam ad-literam ar insemna ca in viitorul apropiat va trebui sa invatam sa ne inmultim prin diviziune!). Ma rog, indiferent pana la ce nivel celular analizam societatea, cert este ca celulele sale trebuie sa fie sanatoase si functionale, dar si mecanismele sociale de asemenea! Ca altfel ajungem sa transplantam un ficat sanatos in locul unei inimi bolnave, ne asteptam sa functioneze si suntem de-a dreptul surprinsi cand crapa toata sandramaua, corect?...

Prin urmare si in concluzie: vreau sa adresez in acest editorial o invitatie tineretului pe care suntem pe cale sa il pierdem. Mi-as dori sa aleaga cineva o lucrare de diploma si/sau doctorat cu tema: ‚pretul unei generatii pierdute’. Care sa ne ajute sa ii intelegem, sa ii pastram si/sau aducem inapoi. Poate se regaseste printre cititorii info-kappa un student sau doctorand (din tara sau din strainatate!) care imi accepta provocarea. Mi-ar placea sa ne cunoastem, sa stam de vorba si poate intr-un an-doi sa ajung sa citesc o astfel de lucrare. Miza ar fi sa ajunga si pe masa unui Minister (al Muncii, al Educatiei, al Integrarii - care vreti voi) sau al unui Institut, care sa genereze o strategie reala si impreuna sa ii dam de cap.

Rezultatul asteptat? Peste inca vreo 10 ani sa regasim generatia pierduta pe plaiurile astea ciudate, care sper sa coexiste in buna pace deopotriva integrate si mioritice.


VALORI PERENE IN MANAGEMENT

Motto-ul sectiunii: "Un sistem educational nu valoreaza mare lucru daca ne invata tinerii sa isi castige traiul, dar nu ii invata cum sa isi traiasca viata!" (Autor necunoscut)

Astazi recunosc ca am o problema - de concentrare sau cel putin de delimitare. Imi este greu sa ma hotarasc ce anume sa va spun la management si ce sa pastrez pentru indemn la actiune, unde se termina una si incepe cealalta. Pentru simplul motiv ca sunt putin 2in1, un fel de cerc vicios pe care il voi "sparge" in doua, din ratiuni de spatiu si... pentru ca trebuie sa poarte fiecare un nume.

Despre ce vorbim astazi? De ce ne pleaca?...

... tinerii absolventi? Nu cred sa ne fie atat de greu sa intelegem. Intotdeauna tineretea s-a asociat cu ideea de aventura, dorinta de explorare, sete de invatare (poate privesc la latura idealista a tineretului, dar... asta se vede de la fereastra mea). Cine a urmat un liceu, apoi o facultate (daca nu a plecat deja de la stadiul de facultate), simte nevoia sa cunoasca mai mult, sa vada locuri noi, sa interactioneze cu alte culturi. Nu pot invinuiti de ceva nelalocul lui numai pentru ca simt nevoia de dezvoltare individuala mai profunda decat ar putea sa dobandeasca acasa. Trist, dar realist si in nici un caz specific Romaniei - in toate tarile (incepand cu SUA) exista elite, grupuri privilegiate care studiaza in strainatate. Numai ca ei de obicei se intorc de unde au plecat si transmit mai departe de au invatat.

... agricultorii, constructorii, muncitorii, asistentele (care nu mai sunt neaparat tineri, nu sunt neaparat dar din pacate deseori calificati)? Am vazut in ianuarie un reportaj despre polonezi. Si lor le-au plecat instalatorii, constructorii etc. Nu suntem nici primii si nici ultimii cu problema asta. De obicei categoria asta nu pleaca pentru dezvoltarea individuala, ci pentru familiile lor. Traiesc "afara" cu atat de putin incat ma intreb daca reusesc sa se bucure de binefacerile Occidentului, trimit cat pot de multi bani acasa, stimuleaza consumul celor de aici, cumpara terenuri si case. Pentru cine? Pentru familia pe care (atentie!) daca ar putea ar lua-o cu ei in strainatate ca sa isi ostoiasca dorul si sa isi intregeasca familia.

... programatorii, cercetatorii, micile si marile genii in cele mai progresiste domenii? Aici problema este si mai complexa, pentru ca implica exercitarea profesiei pentru care sunt pregatiti, cu acces la resurse si cunostinte la care la noi inca nu pot aspira, cu un nivel de recunoastere ridicat si pe o remuneratie care sa le permita un trai comfortabil.

Latura cea mai grava a problemei este: de ce nu mai vin inapoi?... Pentru asta insa am sa va trimit la indemnul la actiune..

Buun... care este problema de management aici?

Pai e simplu a-b=c... cine ramane in tara? Daca angajatorul e norocos, poate sa gaseasca oameni foarte capabili care au ales sa nu plece. Daca e mai putin norocos, are de ales intre dintr-o multime insuficient de performanta ca sa obtina o slujba "afara". Ideea imi aminteste de o categorie aparte de bunuri de pe vremuri (haine, pantofi etc. la mare cautare din motive de calitate in anii comunismului), la care avea acces o anume "elita" si care era de fapt "marfa refuzata la export". Nu este nici o indoiala ca poti sa iti faci aceeasi treaba cu 15 muncitori in loc de 10, dar... calitatea si costurile nu vor fi la nivelul scontat. Si uite asa ajungem cu o lovitura bine tintita de cutit drept in inima economiei romanesti: calitate si eficienta. Dupa cum va spuneam, un cerc vicios: daca nu performam nu putem creste salariile si beneficiile, daca nu le crestem nu vom reusi sa imbunatatim performanta.

Ca o paranteza: am intalnit angajatori dispusi sa racoleze tineri absolventi, pe care sa ii plateasca in functie de performanta. In urma cu cativa ani, o prietena si-a propus sa construiasca o forta de vanzari din tineri ambitiosi si capabili, la debut profesional, fiind constienta ca dupa o un timp i-ar fi pierdut in favoarea unei multinationale. "Pachetul" cuprindea un salariu de baza de cca. 200 EUR, masina de serviciu si bonus din vanzari (cred ca undeva pe la 10%). A cautat luni de zile si imi marturisea ca nu i-a venit sa creada cati tineri fara experienta veneau cu "temele facute" pe partea de cerinte (salarii ametitoare neconditionate de rezultate, telefon, masina), numai pentru ca ... asa au fost invatati (de parinti, de prieteni). Chiar in aceste conditii, a avut o viteza de rotatie a personalului neobisnuit de mare si nu pentru ca erau racolati repede, ci pentru ca nu performau!

S-a ajuns la o "canibalizare" (seful meu cred ca se recunoaste in sintagma asta) a pietei muncii, in special in anumite domenii care necesita o specializare ridicata si in care performanta este cheia succesului. Citeam deunazi de o tanara foarte capabila pe care toata lumea o vroia in colectivul propriu si care schimbase 3 locuri de munca intr-un an, de fiecare data pe o treapta superioara si la salariu mai bun. Aici va las pe voi sa evaluati daca ati angaja (sau daca v-ati deranja sa vanati) o astfel de persoana.

Concluzia: nivelul asteptarilor personale la debutul profesional se seteaza din ce in ce mai sus, fara ca tinerii sa fie constienti ca trebuie mai intai sa dovedeasca ceva, fara sa aiba rabdare sa castige recunoastere. Incerc sa imi aduc aminte cum era cu 10 ani in urma, pentru ca nu imi dau seama cand s-a nascut aceasta problema. Genereaza societatea asteptari mult prea mari in randul tinerilor? Este un cerc vicios - pe masura ce pleaca mai multi, cu atat mai putini raman, cu atat mai pretentiosi sunt cei care raman. Cererea de pe piata locala a muncii s-a rafinat la un nivel care depaseste capacitatile de raspuns ale ofertei.

Sau poate este un deficit al sistemului eductional care stimuleaza inteligenta in dauna celorlalte calitati care sa iti asigure o viata (special nu spun cariera!) plina de succes? Inteligenta este un lucru extraordinar si oarecum cuantificabil (mai ales in faza de educatie / teorie), insa nu inlocuieste nici experienta, nici compasiunea, nici creativitatea, nici bunul simt, nici intelepciunea si nici rabdarea.

Ne-am invatat sa ne dorim mereu mai mult (la intrebarea "Ce inseamna suficient?" raspundem din ce in ce mai des "Putin mai mult..."), incat sarim cate 2-3 pasi deodata numai ca sa ajungem acolo unde credem ca ni se cuvine sa stam. Gasim fel de fel de scurtaturi si devenim din ce in ce mai satisfacuti de propria persoana, numai pentru ca le-am descoperit inaintea altora. Cum ramane cu "drumul conteaza si nu destinatia"? Cum ramane cu tineretea noastra care se scurge minut cu minut si ora cu ora, umfland buzunarele unor natiuni deja bogate, care nici macar nu mai au atata nevoie de valoarea aceea adaugata! Nu cum ar avea nevoie bunica pe care am lasat-o acasa sa mai puna un lemn pe foc... si sa stearga cu ochii in lacrimi praful de pe fotografia copiilor si nepotilor pe care nu i-a mai vazut de cateva luni sau chiar ani; si se intreaba daca Doamna cu Coasa o sa-i permita sa-i mai vada macar inca o data.

Poate ca gresesc eu generalizand pe baza unor cazuri izolate. Poate problemele pe care le-am explorat azi nu sunt inca sistemice. Mi-ar placea sa fie asa, desi tot ce citesc in ultima vreme inclina sa-mi dea dreptate. In orice caz trebuie sa percepem problema cel putin ca pe un semnal de alarma. Al indoctrinarii tinerilor cu tipare si "povesti de succes" (chiar, oare de ce li se spune "povesti" - v-ati intrebat vreodata?...) prin care se trece rapid peste faza muncii asidue, construirii succesului si se ajunge la happy ending. Pentru ca traim in secolul vitezei si cititorul s-ar plictisi sa citeasca despre toata perioada aceea insipida in care eroul isi traieste FERICIT viata de zi cu zi.

In sfarsit... individul a fost, este si va fi mereu centrul Universului (Universul este "tot ceea ce ne inconjoara", iar daca il vedem sub forma de sfera... centrul sferei din jurul nostru este in noi!). Ca sa nuantez putin, Centrul Universului Personal este in fiecare din noi. Faptul ca piramida prioritatilor individuale incepe cu propria persoana nu implica neaparat egoism! Pentru ca daca punem nevoile celorlalti mereu inaintea nevoilor noastre, va veni si timpul cand propria persoana, neglijata si minimalizata, se va defecta (fizic, psihic sau sufleteste) si din acel moment nu mai putem avea grija de cei din jur, ba am putea deveni chiar povara pentru ei. Prin urmare, avand grija de noi ne mentinem in forma si pentru a avea grija de ceilalti, atunci cand si cum au nevoie de noi!

Ideea de baza insa in aceasta forma de altruism care incepe cu grija fata de noi sunt "ceilalti"!... Ei sunt legatura cu viitorul nostru, pentru ca existenta noastra e legata de societate, iar existenta (si mai ales forma de existenta a) societatii depinde de noi!

Si cu asta ma opresc acum. Ne vedem in ultima statie - indemn la actiune.


INDEMN LA ACTIUNE

Pentru sectiunea aceasta nu am reusit sa ma hotarasc si am pastrat 2 motto-uri:
"Cred ca Dumnezeu o sa coboare sa traga civilizatia pe dreapta pentru depasirea vitezei regulamentare.” Steven Wright
"Viata inseamna mai mult decat sa stai cu piciorul pe pedala de acceleratie." Mohandas K. Gandhi
Vorbeam in editorial de pretul unei generatii pierdute. Recunosc ca e o notiune oarecum abstracta, dificil de cuantificat insa suntem de acord cu totii ca este deja foarte mare. Ma intreb acum cat vom permite sa mai creasca. Lasati-ma sa fiu suficient de naiva sa cred ca depinde cate putin de fiecare din noi. Voi incerca sa argumentez (nu e nevoie sa fiti de acord cu mine, dar suportati-ma putin).

Pe ramura "preventiva": decizia de acceptare sau respingere a ofertei externe intervine pe doua niveluri distincte: individual si relational (in speta familie si prieteni). Atunci cand la nivel individual decizia este luata (pe cele 3 dimensiuni mentionate in editorial – oferta vs. status vs. asteptari personale), nivelul relational intervine numai pentru "linistea sufleteasca" a decidentului (de maniera "eu stiu ce am de facut, insa sunt curios/asa cati sunt de acord cu mine si cati considera ca gresesc"). Cand la nivel individual intervine nehotararea, nivelul relational este decisiv. Ambele insa sunt determinate de educatie, societate, valori. Atata timp cat parintii considera ca "afara" este mai bine pentru copiii lor si sunt dispusi sa se "sacrifice" pentru asta, atata timp cat prietenii isi doresc sa plece la randul lor si considera ca este cel mai bun lucru care ti se poate intampla (e un indicator de statut social faptul ca ai primit o oferta externa), inseamna ca societatea practic te "arunca" afara. Poate simplific la maxim, insa cred ca in general la asta se reduce decizia.

Ma intorc la tinerii debutanti si incerc sa astern pe ecran (era sa spun hartie... ce prostie! ) din sfaturile pe care le-am primit la randul meu cand eram de varsta lor. Poate ca sunt redundante fata de ce stiu ei deja (m-ar bucura), cu siguranta nu sunt exhaustive si tot cu siguranta nu sunt intotdeauna integral aplicabile (poate ca unii nici nu sunt de acord cu ele), dar... la urma urmei nu reprezinta nici mai mult nici mai putin decat o specie de folclor - invatamintele adaptate ale sefilor si colegilor mei catre subalternii si colegii lor.
... invatati sa faceti compromisuri fara sa va compromiteti personal, profesional si social
... amintiti-va ca omul nu este o masina, piesele de schimb nu sunt nici ieftine si nici "de serie"; daca performati non-stop la 110% din capacitate, mai devreme sau mai tarziu circuitele voastre vor ceda; nu intotdeauna perceptibil, de obicei (ca in bancul cu impotenta) va lasa sa va faceti de ras de cateva ori; intrecerea este constructiva, insa nu trebuie sa devina un mod de lucru si/sau de viata.
... inainte sa pretindeti apreciere de la ceilalti, invatati sa va apreciati la justa voastra valoare
... nu considerati niciodata ca stiti suficient, nu dispretuiti niciodata pe cel aparent mai putin performant decat voi – e posibil sa invatati multe de la el; chiar si cum nu este bine sa fiti.
... nu lasati esecurile sa treaca pe langa voi fara sa invatati nimic din ele.
... nu lasati succesul sa va perverteasca in a-toate-stiutori.
... tineti minte ca increderea se castiga si nu se acorda, se pierde foarte usor si se recupereaza greu.
... lauda se uita repede, jignirea se tine minte o vreme, o mana intinsa cand esti cazut nu se uita niciodata.
... nu loviti in cel cazut pentru ca viata are suisuri si coborasuri.
... nu ardeti podurile in urma voastra, uneori ca sa puteti merge inainte veti avea nevoie de cativa pasi inapoi.
... nu va indragostiti de compania pentru care lucrati, o astfel de dragoste nu va fi niciodata impartasita; dar in acelasi timp nu uitati ca loialitatea, cinstea, responsabilitatea, rabdarea, intelegerea si compasiunea sunt virtuti si nu slabiciuni.

Am putea continua tot asa, dar cred ca ajunge pentru o zi de lucru.

Bun, sa lasam putin deoparte tineretul aspirant si sa revenim la marea masa a celor plecati: muncitorii fara de care suntem o broscuta intr-un picior pe pista de 100m garduri. Ce facem pe ramura "curativa"?

Cred ca majoritatea romanilor plecati s-au gandit cel putin o data cum ar fi sa se intoarca acasa. Fie ca decizia initiala s-a luat in necunostinta de cauza (nu umbla cainii cu covrigi in coada nici pe-acolo), fie ca socoteala de-acasa difera de cea din targ (viata e mai scumpa, asigurarile medicale si sociale nu fac intodeauna parte din pachet, mai ales daca esti tanar nu te gandesti din vreme la toate...), fie ca avantajele materiale si aprecierea profesionala (in cazurile fericite in care aceasta exista) nu reusesc sa compenseze lipsa familiei, sentimentul de excludere sociala (cel putin pana la urmatoarea generatie esti considerat un outsider), fie ca, fie ca... ideea de baza este ca romanul plecat cocheteaza mereu cu intoarcerea acasa.

Sa o luam putin invers: ce ii opreste totusi pe cei mai multi sa se intoarca? Haideti sa ne uitam putin in ograda noastra: ce vad, ce simt cand se intorc? Am auzit fel de fel de "senzatii" (nu e o enumerare exhaustiva si nici nu are vreo logica), sa ne imaginam urmatoarele, dupa o vreme petrecuta in strainatate:
... contactul cu strada: mizerie (nu saracie, ci pur si simplu murdarie!), masina zgariata cu cuiul in parcare, traficul infernal (si "afara" sunt blocaje, dar in 2 luni si ceva intr-o oarecare capitala europeana nu stiu daca am auzit de 3 ori claxon la stop!), vorbele "de duh" care iti agreseaza urechile la tot pasul (chiar daca nu ne sunt adresate, nu inseamna ca ne lumineaza ziua!).
... "doamna de la ghiseu" (generalizam... orice tip de servicii); incercati de exemplu sa obtineti sau sa reinnoiti un act; sau si mai frumos: platiti-va impozitele!
... "noutatile" din mass-media... sunt zile in care imi face rau sa ma uit la stiri. Kilograme de "noutati" despre trei criminali si doi retardati si eventual o bucatica de stire pozitiva strecurata undeva la "pe scurt", inainte de publicitate sau la final (daca mai rezista cineva pana la final!)
... consideratia pentru cel de langa tine (mai exact lipsa de...) - nu o pot ilustra mai relevant decat Mircea Cartarescu si al sau "sentiment al isteriei"

As putea continua si aici, dar ma opresc... incep sa ma simt ca un jurnal de stiri contemporane.

In concluzie: este dificil de incadrat in tipare ceva atat de individual, determinat de mecanismele intime ale fiecaruia din noi. Am prieteni care au plecat, prieteni carora le-au plecat copiii, prieteni care au refuzat oferte, prieteni care au fost plecati si s-au intors deja. Povestea vietii fiecaruia din noi difera si tocmai de asta ne este atat de greu sa identificam o cauza si sa dam o solutie. Un lucru insa trebuie sa retinem din toate aceste povesti: acolo unde este o problema exista mereu mai multe solutii! Ceea ce pot sa afirm cu certitudine este ca tratarea societatii nu ne poate dauna. La fel de sigur e ca nepasarea si/sau fuga de greutati nu a fost si nu va fi niciodata o solutie reala!

Mi se pare egal de important sa incepem sa actionam in oricare din domeniile pe care le-am "zgariat la suprafata" in numarul de astazi: societate, educatie, relationare, sanatate. Indemnul la actiune e simplu si modest: incepeti cu voi, cu familia voastra, cu cercul vostru de prieteni. Cu spatiul din fata casei sau blocului, cu atitudinea in trafic, la serviciu si in timpul liber, cu reactia fata de mass-media (aud ca se difuzeaza ceea ce "are priza la public" - oameni buni, veniti-va in fire si scoateti degetele din priza! Nu va mai uitati la televizor cu unicul scop de a va mai "scandaliza" putin. Ca indicatorul de audienta inregistreaza si considera ca asta va place! Si asta primiti!)

Sa lasam putin deoparte ideea "cu o floare nu se face primavara", ca la nivel social a generat o buna parte din nepasarea crasa care ne inconjoara. Daca sadim fiecare cate una, o sa se faca si primavara pana la urma. Si daca mai punem si cate un fulg de Craciun, poate ne vine si iarna inapoi. Totul e sa incepem!


Completare / aprilie 2009:
Nu s-a miscat nimic in directia unor politici de repatriere. Cu toate acestea, multi au inceput sa se intoarca. Pentru ca si ‚acolo’ este criza. Din pacate nu am multe de adaugat pentru simplul motiv ca problema ramane inca la fel de acuta in ceea ce priveste calitatea celor plecati. Se intorc cei care sunt scosi pe margine de societatile occidentale, in timp ce pentru cei valorosi nu numai ca se gasesc locuri in vremuri de criza, dar mai mult – se gasesc cai de a ii motiva sa ramana acolo si sa faca si mai bine ceea ce oricum faceau foarte bine. Si probabil tocmai de asta ‚la ei’ pana si criza se traieste si depaseste altfel.

Completare / FEBRUARIE 2011:

Am plecat din tara in iulie 2010, de pe o pozitie de mid-management "acasa" pe una oarecum mai buna, "afara". Sporul salarial a fost nesemnificativ (in sensul ca acopera pur chiria si cheltuielile de intretinere lunara „dincolo”), insa pasul inainte din punct de vedere profesional, corelat cu avantajele unui sistem de protectie sociala sanatos, au inclinat balanta in noua directie.

Pana in 2010 m-am incapatanat sa raman in tara pentru ca imi doream sa contribui la nivelul meu individual, prin profesionalism si seriozitate, la "curatenia casei" - din interior. Am alocat 12 ani din viata profesionala tarii mele. Ce s-a intamplat in 2010? Unii au presupus ca s-a umplut paharul sau ca am pierdut speranta. Nu este asa. Pur si simplu am pus interesul individual inaintea celui de grup - pentru o vreme! Si consider ca efectul poate sa fie pozitiv pe termen lung, pentru ca invat lucruri noi.

Deja vad cu alti ochi "perfectiunea" sistemului de aici. Este departe de perceptia exterioara, are plusuri insa si multe minusuri, iar asta ma face si mai optimista in ce ne priveste - este in aceeasi masura o problema de perceptie, insa mai ales de vointa. Se pot face lucruri mari la noi acasa, insa ceea ce lipseste este vointa, integritatea si bunul simt.

Nu am renuntat inca la lupta pentru tara mea. Ceea ce imi doresc in urmatorii ani este sa asimilez noile invataturi aici, dupa care sa primesc provocari pe masura, sa ma intorc si sa ajut 'acasa'. Ne putem auto-convinge cand plecam de acasa ca o facem pentru a asigura viitorul copiilor si nepotilor nostri intr-un cadru mai bun. Insa si ei vor fi perceputi mai putin favorabil decat nativii tarilor adoptive, nu isi vor atinge adevaratul potential (sau il vor atinge cu eforturi mult mai mari), departe de vatra lor de origine.

Sacrificand o generatie sau trimitand bani familiilor ramase in urma, nu vom ajuta in nici un fel Romania si nu vom reusi sa schimbam nimic. Adevarata provocare pentru noi este schimbarea sistemului, astfel incat pentru copiii nostri sa asiguram avantajele si cadrul propice dezvoltarii in tara lor. Libera circulatie, posibilitatea de a studia si de a munci in tari straine trebuie sa fie o cale de a le largi orizontul si de a le deschide mintea si sufletul, si nu un refugiu pentru nefericirea lor. Cetatenia universala prespune si libertatea absoluta, inclusiv aceea de a te intoarce in locul in care te simti "acasa", fara a fi nevoie sa sacrifici ceva pentru asta. Insa nu putem face primavara cu o floare. Ne trebuie cel putin un colt de gradina ca sa incepem de undeva sa contaminam pozitiv intregul.

De la nivelul insignifiant, individual, la care ma gasesc, ma voi stradui sa contribui in felul meu. Sper sa molipsesc si pe altii si sa ne crestem copiii mandri ca sunt romani in tara lor.


Completare / noiembrie 2015:

Se implinesc doi ani de cand m-am intors si m-am apucat sa pun umarul din nou 'aici'. Nu prea am mai scris de atunci... insa asta se va schimba in curand. Am sa va tin la curent.